Am urmarit niste turisti straini prin Bucuresti, cateva ore, sa inteleg ce le place
Exact acum un an, cand faceam planul de afaceri pentru Muzeul Kitsch-ului, am dat o raita prin centrul vechi. Am incercat sa inteleg ce le place strainilor, dupa ce se uita, la ce fac poze. Cautam probabil vreo idee revelatoare pentru promovarea viitorului muzeu catre straini, asa cum caut si acum!
Nu poti spune ca forfotesc turistii straini prin Bucuresti insa mai sunt. Ii vezi, la fel cum ii vezi in toate orasele lumii. In centrul vechi sunt o gramada. Cand calatoresc prin strainatate, eu folosesc tripadvisor care imi da lista obiectivelor turistice din zona, in ordinea popularitatii lor. Am facut o cautare similara si in orasul meu, Bucuresti, si am fost jenat sa citesc ca pe primul loc era un obiectiv pe care eu nici macar nu-l stiam: Biserica Stavropoleos. Adica, auzisem de ea insa eram incapabil sa o identific dupa o viata petrecuta in acest oras. M-am rusinat de propria incultura cand am realizat ca eu ma laud cu peste 100 de tari vizitate iar Bucurestiul cultural il stiu aproape doar de pe exterior.
Am inceput cu o vizita la Muzeul de Istorie pe care am incheiat-o la fel ca pe alte vizite la muzee mai impresionante: am zabovit un pic pe treptele muzeului, admirand panorama stradala si monumentul de alaturi, in acest caz CEC-ul Mare. Insa privirea periferica mi-a dezvaluit un peisaj mai putin obisnuit. Intr-un inceput insorit de dupa-amaiza din cursul saptamanii, o terasa din apropiere forfotea de dantele, tocuri si decoltee ca intr-un film de Dorcel. Surprins la inceput, mi-am elucidat misterul in scurt timp. Strada care detine panorama CEC-ului este chiar strada Stavropoleos, cea care vine dinspre biserica omonima. Eram chiar pe traseul turistilor straini iar locul pe care si-l alesesera fetele avea cel mai bun vad.
Turistii targetati faceau doua poze cu cladirea CEC-ului si cate 5 inspre terasa cu fete. Bunaciunile sunt in Bucuresti obiective turistice mai populare decat arhitectura sau gastronomia. As reaprinde discutia legata de adevaratul brand de tara insa iarasi imi veti spune ca intr-o tara cu biserica atat de influenta nu putem prezenta cururi si ţâţe in gradina carpatica. Unii turisti mai tupeisti se bagau in seama si uite-asa puteau infiripa o scurta si destul de ieftina aventura extraconjugala in delegatie, de povestit pe blogul anonim de turism.
Am aruncat o atitudine indiferenta in pozele celor care, fotografiind CEC-ul, tresareau surprinsi la vederea cladirii Muzeului din spatele lor, si-si napusteau obiectivele in directia mea. Mi-am oferit serviciile unui tip pe care l-am simtit belgian si care, singur fiind, parea ca are nevoie de cineva sa-l fotografieze cu cladirea in spate. Do you need a selfie? Am intrebat eu amabil insa rotunjorul ori a inteles ecstasy sau ceva similar ori citise pe net de smenul cu portofelul si era precaut. S-a indepartat in graba iar eu m-am intors catre ceilalti straini in ale caror poze urma sa ma aflu. Si privindu-i atent, am devenit bineinteles curios sa stiu ce le place, ce vor sa surprinda aparatele lor, ce impresii vor strange in jpg-urile pe care nu le vor tipari niciodata. Si m-am decis sa urmaresc niste straini pentru a intelege ce le place sa vada sau sa faca prin Bucuresti.
Primii dupa care m-am uitat erau genul care mergeau foarte repede si scanau imprejurimile cu miscari ample si rapide din gat, ca niste scanere, asa ca mi s-a parut prea obositor sa alerg dupa ei. A mai trecut un grup de 5 barbosi, iranieni cred, care se uitau incrancenati, asa cum se uita ei si asa cum ne uitam si noi acum nu multi ani. Mi-a captat atentia un grup de 3 persoane iar alegerea a fost perfecta: erau o familie de 3 adica un grup suficient de mic incat sa fie dinamic dar suficient de mare incat sa poata fi observat cu usurinta. Erau si suficient de sprinteni insa fiind 3 se opreau destul de des, unul cate unul, sa pozeze obiective, asa ca nu era epuizant sa stau pe urmele lor.
Cariera mea de urmaritor era sa inceapa cu un esec. Era sa-mi pierd subiectii dupa mai putin de doua minute ceea ce ar fi fost cu siguranta record mondial la seniori. O sclipire de genialitate m-a indrumat sa traversez Calea Victoriei pentru a-i observa mai discret de pe trotuarul alaturat. De remarcat ca prima mea grija a fost discretia, preocupare absolut inutila, asa cum am inteles mai tarziu. Dupa ce am traversat, i-am urmarit tocmai pana in dreptul unei masini de Politie plina cu gabori. Acolo ei au luat-o pe Franceza la stanga si au intrat in Centrul Vechi iar eu trebuia sa traversez Calea Victoriei inapoi. Am incercat sa-i induplec pe gabori sa ma lase sa traversez prin loc nepermis insa o reminiscenta a educatiei lor comuniste a emanat o stare de de sictir care a scos la iveala doar o grimasa. Am dat fuga la trecerea de pietoni, am stat la stop si am reusit cu greu sa-mi prind subiectii din urma. M-au plimbat aiurea prin Centrul Vechi oprindu-se sa faca poze cu Curtea Veche si o cu biserica pe care iarasi nu o stiam pe atunci insa pe am cautat-o ulterior si am aflat ca se numeste Sfantu Dumitru.
Ce e plictisitor cand urmaresti turisti este ca ei se opresc sa faca poze iar aceasta preocupare poate dura cateva minute. Ca urmaritor, trebuie sa-ti gasesti ceva de facut in acest rastimp. Si bineinteles, fara sa dai de banuit. La inceput ma uitam in vitrine ca Alain Delon, apoi am descoperit ca ma puteam aseza la o terasa si pana veneau alea cu meniul ma puteam ridica oricum de indignare. Folosirea nepasatoare a facebook-ului pe telefon vine sa inlocuiasca privirea smechera de peste ziar in stereotipurile mintii noastre.
Subiectii erau probabil nordici, mai ales dupa profilul inalt si blond al progeniturii lor. Erau un cuplu matur si un pusti de vreo 16 ani, foarte cumintel. Se opreau periodic si studiau o harta imprimata. Nu foloseau gadget-uri decat pentru a face poze. Pareau destul de informati de acasa pentru ca se deplasau repede si erau foarte atenti la peisaj. Se uitau mult in spate, erau foarte precauti. Au fost si norocosi. La trecerea de pietoni de la Hanul lui Manuc au avut si show stradal gratis. O minoritara furase un telefon dintr-o poseta la semafor iar un barbat o vazuse si se inclestase in jurul ei. Niste politisti tineri de la rutiera se gaseau prin zona si isi blestemau uniformele si deciziile profesionale din trecut. Femeia se isterizase si se zbatea sub oprobiul opiniei publice care se adunase ca de obicei, ca la mici gratis.
Subiectii mei traversasera si se indepartau cu multimea insa intorceau des capul spre actiunea de la semafor. Parca regretau ca nu au trait experienta mai de aproape insa alegeau ca de fiecare data the safeside, adica calea sugerata de ghidul turistic. Au luat-o previzibil catre Casa Poporului. Pe aleea cu fantani mi-am dat seama ca mi se terminase bateria tigarii electronice si asta urma sa faca experienta si mai tensionata. S-au oprit la un supermarket in care au stat un timp insa nu am reusit sa observ ce si-au cumparat.
In Piata Constitutiei se organiza un eveniment iar accesul catre Casa Poporului era dificil. Facandu-si loc printre garduri metalice si bannere verzi murdare, temerarii mei subiecti s-au chinuit vreun sfert de ora sa iasa la liman spre Casa Poporului. Acolo au trantit inevitabilele poze apoi s-au dus pana la mama naibii la coltul strazii ca sa traverseze pe la trecerea de pietoni. Inca un obstacol in buna functionare a profesiei de urmaritor de turisti vestici: nu mai poti sa traversezi atunci cand nu vin masini, asa cum faci de obicei, ci trebuie sa o faci incolonat la trecerea de pietoni. Avantajul este ca e mai greu sa-ti pierzi subiectii. Ei se opresc inerent la trecerile de pietoni si ii poti prinde din urma. In schimb, nu poti folosi acelasi verde pentru a traversa, din motive de discretie, asadar trebuie sa-l astepti pe urmatorul. Dar astea sunt chichitele meseriei, cu timpul te obisnuiesti cu ele.
S-au plimbat inevitabil pe promenada de aproape 1 km din fata Casei Poporului. Am crezut ca vor sa intre sa viziteze cladirea in interior si mi-am botezat anticipat articolul Am urmarit turisti straini prin Bucuresti si am ajuns sa vizitez pentru prima oara Casa Poporului. Nu a fost cazul. 
Au luat-o inapoi spre Unirii pe Cheiul Dambovitei si nu s-au mai oprit decat pentru poze la Palatul Justitiei. Mi s-a parut ca femeia face semn catre un taxi si m-am repezit si eu catre un altul. Urma sa zic pentru prima oara in viata mea unui sofer vorbele: „Urmareste masina aia!” insa debutul a fost amanat cand cei 3 au coborat la metrou.
In subteran, au zabovit destul de mult timp asupra hartii, moment in care am observat lipsa completa a indicatiilor in engleza prin metroul bucurestean. Daca nu as sti limba romana, probabil asta ar fi cel mai dificil de folosit metrou pe care l-am vazut in viata mea. La Victoriei au coborat iar eu mi-am dat seama ca m-am relaxat prea tare pentru ca am comis o eroare. Nu am observat ca se oprisera sa se uite la harta chiar inainte de iesirea de la metrou. Eram in mers si m-am trezit ca urmeaza sa trec printre ei. Am iesit din metrou din inertie si a trebuit sa bag din nou cartela si sa-i urmaresc catre cealalta magistrala.
Normal ca mi-a fost jena. Mi-a fost chiar si frica un timp. As fi putut fi observat si deconspirat. M-am relaxat total abia dupa ce mi-am facut un plan de iesire dintr-o astfel de situatie. As fi vorbit in engleza si as fi pretins ca sunt la randul meu turist. In fond faceam si eu poze cand ei se intorceau bursc, puteam fi ca ei, nu-i asa? Doar atunci cand le faceam lor poze din spate, am observat ca oamenii de pe strada ma priveau cu suspiciune.
Initial mi-am propus sa imi inchei misiunea atunci cand ei se vor reintoarce la hotel. Aflarea hotelului urma sa fie ultima informatie culeasa. Apoi mi-am dat seama ca ar fi deja o exagerare. Informatia ar fi inutila iar obtinerea ei o invaziune peste limita. II urmaream deja de cateva ore iar flerul de detectiv imi spunea ca subiectii se indreapta spre casa. Pe masura ce prezumtia mi se adeverea deveneam mai decis sa inchei asa experimentul.
M-am gandit in timp ce ii urmaream pe dragutii mei subiecti daca ar fi cazul sa ma prezint la final, sa le ofer ceva de baut si sa le explic proiectul. Mi-as fi asumat cu sinceritate actiunea insa am decis in locul lor ca e mai bine sa nu afle. Le-as fi dat doar un sentiment nasol care urma sa-i bantuie si acasa daca ma mai observau in vreo poza, peste ani de zile. Atentionare de nebuni despre Romania nu am vazut pana acum pe nici un site. I-am scutit deci de asta. I-am abandonat pe peronul de metrou de la gara Basarab. Asteptau trenul catre Pajura, asta este ultima informatie.
Nu am avut revelatia asteptata insa a fost haios.
Disclamer: Pe sistemele vestice de valori ceea ce am facut eu este o enormitate. Rezultat al sistemului gresit in care am fost educat eu, am considerat ca nu am invadat spatiul subiectilor mei si nu i-am expus la nimic. I-am spionat asa cum inca se spioneaza fetele in club, alta enormitate in lumea politicaly correct. Asadar, mie experienta mi-a placut si intentionez sa o repet, macar o data pe an! A fost fun si intens. Poate chair o voi imbunatati, cine stie. Poate pe urmatorii pe care am sa-i stokeresc ii voi lua direct de la aeroport.
Postat in Articole
