Icoana plangatoare a Maicii Domnului, cea facatoare de minuni de la Vigla Ianicopoli.

Posted on

 

Icoana de la Vigla Ianicopoli este o icoana plangatoare si facatoare de minuni. Cel care este atins de cate o lacrima a Fecioarei este ferit de boli si de necazuri pentru doua sute de zile. In special femeile sunt ajutate de Icoana pentru a primi iubire din partea sotului, a copiilor sau a prietenilor. Dar si barbatii care sunt atinsi de lacrimile mantuitoare ale icoanei sunt iertati de pacate si luminati intru cele sfinte. Minunile Icoanei de la Vigla Ianicopoli sunt celebre in toata lumea. Icoana lacrimeaza atunci cand in tara se traiesc vremuri grele sau cand lucrurile nu se intampla in oranduiala lor fireasca. Cu cat sunt mai grele vremurile, cu atat icoana lacrimeaza mai des. Datorita greutatilor din prezent, icoana lacrimeaza aproape in fiecare minut.

 

 

Istoria icoanei incepe intr-o noapte a anului 1339, cand ucenicului Grigore Sinaitul, i s-a aratat Maica Domnului pe dealul Palama, de la Muntele Athos: „Ieşind din chilie şi stând la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată de îngeri şi sfinţi, care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se Împărătesei a toate!”. Uimit fara masura, Grigore Sinaitul a ramas teapan toata noaptea privind minunea. Doar limba o putea misca pentru a face semnul crucii. Cand s-a facut lumina, si-a revenit in simtiri si a dat fuga la cuviosul Marcu staretul, povestindu-i toata intamplarea. Intorcandu-se impreuna pe dealul Palama au gasit locul pustiu insa au zarit intr-un dud icoana Maicii Domnului. Primul schit romanesc de la Muntele Athos s-a construit pe acel loc, dintr-un singur lemn de dud si a primit numele de Chilia Prodromu (Inaintemergatorul)

 

 

Icoana a fost binecuvantata si incredintata cuviosului Sosipatru, care a adus-o la Manstirea Putna in anul 1478, la cererea expresa a mitropolitului de atunci, Teoctist al Moldovei. Vremurile fiind tulburi, voievodul Stefan cel Mare si Sfant, ctitorul manastirii Putna, si-a vindecat rana de la picior rugandu-se la icoana facatoare de minuni. Apoi, in 1504, simtind ca i se apropie sfarsitul, Stefan s-a retras la Putna si a murit cu mana pe icoana. A fost ingropat chiar acolo, la Putna. In anii urmatori, icoana a devenit cunoscuta in toata Moldova si in imprejurimi pentru minunile pe care le-a infaptuit si pentru ca anunta, lacrimand, vremurile de ananghie in care se afla tara. In 1651, cand manastirea a fost pradata de ostirile lui Timuș Hmelnițki, icoana a cazut in mana necredinciosilor tatari care au dus-o in Ucraina. Aflandu-se in mana necredinciosilor, icoana nu a scurs nici macar o lacrima pentru mai mult de 50 de ani. Abia in 1709, dupa batalia de la Poltava, soldatii suedezi din garda regelui Carol al XII-lea, afland despre puterea icoanei, au rascumparat-o de la tatari si au adus-o cu ei Bucuresti, unde s-au refugiat din fata rusilor. Cat timp s-a ridicat Turnul Coltei, icoana a stat in Biserica Coltei, aflata langa santierul turnului. Ulterior, a fost dispusa in clopotnita Turnului, cea mai inalta cladire din oras la vremea aceea. Atunci cand clopotnita Turnului Coltei s-a prabusit, la cutremurul din anul 1802, oamenii au gasit sub daramaturi icoana neatinsa de calamitatea care se intamplase.

 

Icoana a fost depusa la in biserica Sfantu Gheorghe si multi oameni si-au gasit alinarea, rugandu-se in fata ei, in vremurile tulburi care au urmat. Izvoarele vechi confirma miracolele pe care Icoana le-a infaptuit, cum ar fi domnita Stanca, care stearpa fiind a reusit sa aduca pe lume 3 baieti gemeni, la varsta de 66 de ani, asigurand astfel urmasii familiei sale boieresti. Sau, mai merita mentionata breasla croitorilor din Bucuresti care, in timpul Ciumei lui Caragea din 1813, s-au lasat picurati de lacrimile Fecioarei si astfel nu au fost atinsi de cumplita boala. Toate celalte bresle au fost decimate de ciuma insa croitorii au scapat nevatamati atinsi fiind de lacrimile protectoare ale Icoanei care, din cauza vremurilor grele, lacrima fara oprire, zile in sir.

 

In timpul marelui incendiu din Bucuresti din 1847, Biserica Sfantu Gheorghe a ars in intregime insa Icoana a scapat nevatamata. Insusi domnul tarii, boierul Gheorghe Bibescu a luat cu el Icoana atunci cand, in anul urmator, a fost nevoit sa fuga de pe tron refugiindu-se in Transilvania. Pictorul Simion din Pitesti a dus icoana la Manastirea Prislop unde a pictat faimoasele fresce. Acesta a ascuns icoana in pod, pentru a evita ca ea sa fie furata de greco-catolicii care pusesera stapanire pe manastire. In 1948, odata cu sosirea Sfantului Arsenie Boca ca staret al manastirii, icoana a fost redescoperita. Izvoarele relateaza ca icoana plutea in apa care se stransese in urma lacrimarii abundente. Se spune ca sfantul bea in fiecare dimineata un paharel din lacrimile curse peste noapte din ochiul icoanei iar acest obicei i-a dat puterea de a se lupta mai tarziu cu persecutorii comunisti care au transformat salasul in manastire de maici. Pentru a evita confiscarea ei de catre comunisti, Arsenie Boca, ramas duhovnic la Prislop, a incredintat icoana unei tinere calugarite, pe nume Maica Eufrosina. Maicuta i-a cusut postav nou, a inscriptionat-o cu textul Ierusalim, pentru a o feri de autoritati, si a tinut-o ascunsa in chilia ei, pana in anul 1989, de Craciun, cand a murit. O calugarita tanara (care doreste sa-si pastreze anonimatul) a fost alaturi de maicuta Eufrosina pana la ultima ei suflare. Simtind chemarea lui Dumnezeu, Maica Eufrosina i-a transmis tinerei calugaritei secretul Icoanei pe care i-a si dezvaluit-o. Spunea Maica Eufrosina ca Icoana nu s-a oprit din lacrimat timp de peste 40 de ani, cat comunistii au stat la putere.

 

 

In primii ani de dupa revolutie, icoana s-a oprit din lacrimat. Poate o data sau de doua ori pe an sa mai fi curs cate o lacrima din ochiul ei. Insa in ultimii ani, ritmul s-a accelerat, probabil datorita problemelor cu care din nou se confrunta din nou tara noastra. In ultimii doi ani, Icoana varsa fara intrerupere cate o lacrima pe minut. Asa ca amabila calugarita, aflata in posesia acestei miraculoase Icoane a decis sa o depuna la muzeu, pentru ca toti oamenii aflati in nevoie sa poate fi binecuvantati de lacrimile ei care curg necontenit.

Icoana plangatoare de la Vigla Ianicopoli este in prezent expusa la muzeul nostru. Vizitatorii pot vedea cu ochii lor minunea lacrimarii si se pot vindeca de toate relele doar rugandu-se la ea sau fiind atinsi de lacrimile ei tamaduitoare. Oricine isi va pune o dorinta arzatoare si sincera, va reusi, atins fiind de lacrimile sale mantuitoare, sa-si realizeze acea dorinta.

Postat in Romanian Kitsch
2 Comments on Icoana plangatoare a Maicii Domnului, cea facatoare de minuni de la Vigla Ianicopoli.

Istoria cocalarilor. Originile si evolutia.

Posted on

O exprimare este un kitsch autentic atunci cand este creativa, ridicola si mandra in acelasi timp.

(definitie consacrata a Romanian Kitsch Musuem)

 

Cocalarul este un individ cu o mare nevoie de afirmare, in conditiile unei culturi modeste. Ca orice inapoiat cultural, nu si-a dezvoltat nici macar calitatea de a-si evalua inapoierea culturala, asadar functioneaza ca un handicapat care nu-si constientizeaza handicapul. Ca un orb la scoala de soferi. In lipsa de date, judeca simplist si se pozitioneaza gresit pe scara sociala. Acorda o importanta exagerata unui concept ambiguu, numit „scoala vietii”, dupa care isi ghideaza actiunile.

De la nivelul educatiei sale modeste, percepe banul ca fiind unica valoare universala. Greseste la calcul si atunci cand isi dimensioneaza ambitiile, alegandu-si modele pe cei cativa cocalari norocosi, ajunsi foarte bogati, in pofida saraciei lor culturale. Probabilitatea lui de succes este mult mai mica insa cocalarul nu are capacitatea intelectuala de a intelege aceasta realitate.

 

Toata industria de fake fashion are target exclusiv cocalarii.

Toate trasaturile sale sunt forme de exprimare a sfintelor valori materiale: invidia, marlania, epatarea, lauda sau minciuna. Acele trasaturi pozitive dezvoltate sunt cu doua taisuri: ambitia si curajul se pot transforma deseori in infractiune sau kitsch. Complexul generat de lipsa banilor ii stimuleaza creativitatea si ii desavarseste astfel cocalaria. El incepe sa-si creeze o imagine, incepe sa se riste. Asta e momentul in care trebuie observat: freza, hainele de pe el, masina, boxele din masina, locuinta, femeia, mancarea, bautura, tot ansamblul vietii sale indestulate trebuie prezentat pentru a fi invidiat la randul sau.

Nevoia de bani este amagita cu nevoia de recunoastere a valorii personale, mult mai usor de satisfacut. Statutul material, o data pretins nu mai este atat de necesar. Dar el trebuie pretins iar imaginea trebuie sustinuta. Creativitatea genereaza fakenews iar instrumentele sunt fake-cars, fake-money sau fake-girlfriends. Toata industria de fake-fashion are target exclusiv cocalarii. Adica oameni care vor sa pretinda ca sunt altceva decat sunt. Formele de exprimare a bogatiei inchipuite (si de multe ori chiar reala) sunt cele mai gustate de public, mai ales de catre cel digital.

 

 

 

Originile si evolutia cocalarului

 

Cocalarii au evoluat in timp. Istoric, ei se trag din vechii badarani, adica tarani necultivati, veniti la oras si incapabili sa se adapteze rigorilor sociale urbane. Badaranii (sau grosolanii) continuatori ai calicilor medievali au populat periferia oraselor pana pe la inceputul comunismului. Atunci valorile s-au amestecat iar badaranii au evoluat in tzoparlani sau tzaranoiTzoparlanul este pentru cocalar un fel de parinte spiritual, asa cum este tzoapa pentru pitzipoanca. Tzoparlanul inca mai pastra conceptul originii sale modeste, in general rurala. Dupa o noua rasturnare de valori la revolutie, cocalarii au ocupat zona tzoparlanilor si au extins-o la cea mai mai mare pondere a populatiei, de pana acum. Oameni fara cultura au fost dintotdeauna pe aici. Insa cocalarii sunt primii care au renuntat la modestie si au curajul sa isi afirme valorile liber. Nu mai privesc smerit in pamant, la fel ca bunicii lor, badaranii, care respectau cultura superioara. Ei se lupta direct cu ea si chiar spera sa se impuna.

Cocalarii moderni au imprumutat si multe dintre atributele istorice ale mojicilor. Mojicii s-au diversificat in mitocani, marlani sau neciopliti iar uneori se confundau usor cu badaranii. Gena mojicilor a prins un teren fertil la toparlani si la urmasii lor directi, cocalarii. Cateva sub-grupuri mai relevante de tzoparlani au fost gealatii, caracterizati printr-un prost gust remarcabil si smardoii, grup predispus catre conflicte si atitudine agresiva.

 

In zilele noastre, cocalarii se evidentiaza, in principal prin tinuta, atitudine si limbaj. Au ajuns majoritari la noi in tara. Domina in continuare periferiile oraselor si au ocupat aproape in intregime mediul rural. In mediul urban, in ciuda opozitiei elitistei culturi locale, au acaparat aproape toate sistemele. Cocalarul este in politica, este in muzica, este in orice emisiune de divertisment. Este vizibil peste tot. Este viral pe net si are milioane de like-uri.

 

Nu se poate scapa de el. O reminiscenta a complexului de inferioritate culturala il face pe cocalar sa-si doreasca sa fie acceptat si printre cei din cultura superioara. Orice loc nou, odata ce are succes, este automat invadat de cocalari. Patronii promit ca-i vor tine deoparte insa isi dau curand seama ca si banii lor sunt buni.

Abia atunci cand cocalarii ne vor cuceri cu totul, va fi clar ca oricine reuseste sa-si inhibe complexul cultural poate avea orice ambitie.

 

 

 

Postat in Romanian Kitsch
Taguri: , , 9 Comments on Istoria cocalarilor. Originile si evolutia.

Povestea adevarata a pestelui de pe televizor

Posted on

Peste de sticla sau de cristal, de Murano sau de Bohemia pentru cunoscatori, a decorat casele mai pricopsite ale romanilor, cu mult inaintea aparitiei televizoarelor. Conexiunea s-a produs pe la inceputul anilor 60, atunci cand au aparut televizoarele, pe atunci mult mai late decat LED-urile de azi si expresia celei mai dezvoltate tehnologii a timpului. Noul prieten, televizorul a fost imediat acceptat ca membru al familiei. El era cel care oferea mereu bucurie si astfel merita pretuit si asezat la loc de cinste. Iar pentru ca era atat de iubit trebuia infrumusetat. Si atunci oamenii au ales podoaba cea mai de pret cu care sa-l incununeze: vedeta vitrinei, pestele de sticla.

 

Adevarul este ca partea superioara a televizoarelor arata ca un raft gol. Un estetician ne-ar putea descrie probabil si un paradox logic despre proportii.

Pestele pe mileu s-a potrivit la fix.

 

Primul om care a alaturat peste de sticla si televizorul, nu a produs propriu-zis un kitsch. El s-a gandit ca sticla se asorteaza cu sticla iar legatura intre cele doua obiecte este implicita. Cand televizorul era aprins, pestele oricum nu se mai observa, iar cand era stins pestele parca il inviora. Conventional, pestele a fost asezat cu coada la stanga si capul la dreapta, sugerand miscarea in directia de citire.

 

Kitschul cliseic a aparut, ca de obicei, prin multiplicarea acestei formule in multe alte locuinte. Milioane de televizoare decorate cu pesti de sticla au consfiintit acest simpatic trend in amenajarile interioare. Spargerea accidentala a pestelui de pe televizor lui echivala cu o mica catastrofa.

 

In ultimii ani, numarul pestilor de pe televizoare s-a redus. Au aparut televizoarele cu ecran plat iar generatiile noi au etichetat ansamblul televizor-peste ca un kitsch. Una dintre ultimele intrebuintari practice ale pestelui de sticla a fost in 1999: In timpul eclipsei totale de soare, romanii care nu isi cumparasera ochelari speciali, au putut privi fenomenul prin pestele de sticla.

Postat in Romanian Kitsch
1 Comment on Povestea adevarata a pestelui de pe televizor